Europa Liberă a condus Revoluţia din exil

Înainte de 1989, undele radio erau singurele care stabileau o legătură între Occident şi ţările de dincolo de Cortina de fier. Deveniseră un fel de portavoce a oamenilor torturaţi de agenţii Securităţii, de regimul draconic, de lipsa minimă a condiţiilor de viaţă. Europa Liberă a fost scăparea românilor timp de 40 de ani. Şi chiar dacă intelectualii aflaţi în sediul postului de radio de la München erau ameninţaţi constant de forţele de ordine ceauşiste, nimic nu mai putea să distrugă legătura puternică dintre ei şi lumea pe care încercau să o salveze. În seara de vineri, 7 decembrie, la Cinema Republica din Iaşi a fost difuzat în premieră filmul lui Alexandru Solomon, "Cold Waves - Război pe calea undelor", descris de regizor ca fiind mărturia unor vieţi. Istoria au scris-o alţii.

Cînd înregistrarea porneşte, camera fixează doar ochii lui Mary Georgescu, singurii care mai pot vorbi cînd amintirile devin mult prea chinuitoare. "În fotografii pot să-l văd, dar să-i aud vocea, nu ştiu, e mult prea personal". Şi totuşi ascultă pînă la capăt ceea ce fusese în trecut una dintre transmisiile soţului său, Vlad Georgescu, la Europa Liberă. Cauza morţii lui şi a lui Noel Bernard, director al postului de radio înfiinţat la München în 1950, nu este complet elucidată nici pînă astăzi, deşi ipoteza iradierii lor la comanda Securităţii din România comunistă rămîne în continuare valabilă. Aflată sub egida Congresului Statelor Unite ale Americii, Europa Liberă a fost pentru românii izolaţi de Cortina de Fier singura legătură viabilă cu lumea occidentală, dar şi unicul element de opoziţie într-o ţară în care orice formă de dizidenţă era crunt înlăturată. În acelaşi timp, echipa redacţională fusese considerată de către dictator vinovată pentru deteriorarea imaginii sale în lumea capitalistă, de unde şi nevoia de a o lichida cu orice mijloace. Atacul asupra Monicăi Lovinescu, înjunghierea lui Emil Georgescu, bomba plasată în sediul radioului, coletele capcană, înfiltrările de agenţi au fost doar cîteva dintre măsurile represive orientate înspre postul de radio. Acţiuni a căror execuţie a fost încredinţată de cele mai multe ori oamenilor celebrului terorist internaţional Carlos, aflat în prezent în penitenciarul Clairvaux din Franţa.

"Îmi plăcea de Pleşiţa. Bea mult"

Difuzat în premieră la Cinema Republica, filmul lui Alexandru Solomon, "Cold Waves - Război pe calea undelor" nu s-a vrut a fi un document istoric. De altfel, realizatorul lui, prezent la Iaşi alături de Emil Hurezeanu şi Nestor Ratesh, a refuzat complet ideea că producţia se încadrează în seria de documentare ce prezintă realitatea frustă. "Cold Waves" este doar povestea oamenilor care au făcut posibilă eliberarea românilor condamnaţi la ignoranţă, fie şi pe calea undelor. Pelicula nu dă verdicte, de unde şi forţa ei. Nici măcar la sfîrşit, cînd Alexandru Solomon îi dezvăluie lui Carlos situaţia actuală a lui Pleşiţa. Reacţia teroristului condamnat la închisoare pe viaţă este uluitoare. "Mă bucur că Pleşiţa n-a fost închis. Îmi plăcea de el. Bea mult". O replică care te dezarmează pur şi simplu şi te face să te întrebi ce s-a întîmplat cu promisiunea din '89 că securiştii vor plăti? Că nu se vor mai plimba nestingheriţi prin Parlament, mimînd amnezia. Solomon nu înfierează, ci lasă privitorului dreptul de a judeca singur cum stau lucrurile.

Regimul cu picioarele de lut

Europa Liberă a fost încă de la început un simbol, o formă a opoziţiei care învinge în final, o expresie a efemerităţii unui regim mîncat de carii. A fost mai mult o modalitate de luptă şi mai puţin o afacere, de unde şi certitudinea că postul de radio avea să-şi închidă porţile după '90. Ca niciodată vocile dinăuntrul graniţelor închise ermetic s-au auzit în Occident, strigîndu-şi nefericirea şi victoria. Intervenţiile lui Paul Goma şi militantismul lui pentru drepturile românilor, dezvăluirile lui Ion Mihai Pacepa şi ale dizidenţilor ca Doina Cornea sînt tot atîtea încercări de a şubrezi dictatura lui Ceauşescu şi care au găsit un aliat în intelectualii de peste graniţe.

După Revoluţie, însă cei mai mulţi dintre jurnaliştii Europei Libere nu şi-au mai găsit locul în ţară. Neculai Constantin Munteanu a preferat să rămînă în München, şi să revină doar în calitate de turist în Bucureşti. Dintr-o dată România părea străină şi departe de ceea ce sperau cu toţii că va deveni. În final, regretul Ioanei Măgură - Bernard devine de nesuportat ca o jertfă făcută în van. "Credeam cu toţii că după Revoluţie românii vor fi altfel, că vor fi mai responsabili". E crud să spui că s-au înşelat.

Recviem pentru visul unui geniu

Artistul e ferit de ceea ce se cheamă o viaţă normală. E tăcut, chinuit de demonii interiori pînă în ultima clipă şi mereu izolat de ceilalţi de un clopot de sticlă imaginar. O fiinţă superioară percepe timpul într-un mod cu totul diferit, şi pe măsură ce anii trec, momentele de fericire se surpă, rămînînd în schimb gînduri autodistructive mărturisite rînd pe rînd în manuscrise. Pornind de la ceea ce ar putea fi un destin al omului creator, scriitorul Joey Goebel închipuie în societatea zilelor noastre, mai exact în Statele Unite ale Americii, o pepinieră de tinere talente a căror misiune este să salveze consumatorul de divertisment de la o imbecilizare continuă prin intermediul audiovizualului. „Torturaţi-l pe artist”, romanul său apărut anul acesta la Editura Humanitas, îl aduce în lumină pe Vincent Spinetti, cel mai strălucit student al Academiei Noua Renaştere, şi totodată cel care încearcă să ridice nivelul de cultură al publicului, înfăţişîndu-i sitcom-uri, filme şi muzică de calitate, inspirate din povestea proprie. Experimentul iniţiat de mogulul media Foster Lipowitz nu se bazează însă doar pe aşa-zisa reeducare a spectatorului, ci are în vedere tortura aplicată minţilor sclipitoare, aşa încît ele să nu înceteze vreodată să creeze. Impresarii studenţilor, responsabili cu menţinerea tinerilor în starea de efort intelectual, îşi justifică acţiunile prin zicala: „Ceea ce nu te omoară te face mai puternic”, indusă la fiecare moment de cumpănă şi răstălmăcită de micile genii într-o manieră cutremurătoare: „Ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori”.

Despre partea cosmetizata a vietii

Peste tot se vorbeste o singura limba, indiferent de rasa, tara sau mentalitate, culorile si deliciile culinare ne infrumuseteaza viata, iar zilele care ne-au mai ramas de trait ar trebui protejate de orice abuz. Sint citeva dintre ideile impartasite spectatorilor aflati la “Noaptea devoratorilor de publicitate” organizata pe 11 august, la Costinesti.

Substitut pentru “Seinfeld”

De fiecare data se intimpla la fel, desi nu in sensul malitios al cuvintelor. Oriunde se desfasoara, “Noaptea devoratorilor de publicitate” e un eveniment cu adevarat inedit, la care multi se prezinta, dar totusi prea putini reusesc sa urmareasca pina la capat intregul show. Pesemne ca ultimele minute sint pentru cei care nu considera spectacolul doar un mod placut de a petrece citeva ore, ci par mai degraba cunoscatori in industria reclamelor.

Organizat prin traditie de Dan Chisu si avind drept sponsori principali marcile Orange si Granini, “Noaptea devoratorilor...” a gasit si in Costinesti publicul entuziast al marilor orase, gata sa se distreze in orice conditii. Proiectiile au fost precedate de monologul gen stand-up comedy al lui Tiberiu, dublura dublurii intr-un film american. Un personaj destul de interesant de altfel, cu tot cu umorul sau mai putin subtil. Cind risetele s-au sters, a fost rindul celor de la Suie Paparude sa fie vedetele, cu versuri din aceeasi categorie ca si bancurile din prima parte a spectacolului, cuvinte acompaniate cum altfel, de zgomote drum & bass.

Miezul noptii a inaugurat parada spoturilor, provenite de pe intreg mapamondul, unite insa prin acuratetea mesajului si frumusetea imaginilor. Am simtit cu totii drama femeii in virsta care si pe patul de moarte si-a adus aminte de abuzul din copilarie, am ris amar de barbatul intepat si in cele mai mici cute ale pielii, intr-o sedinta ratata de acupunctura, amenintat sa devina pe deasupra si victima unui incendiu.

Rind pe rind s-au succedat povesti dintre cele mai amuzante, cu surse de inspiratie si decoruri diverse: o ferma de animale ca un mic paradis terestru, interioare de apartament, orase pictate in toate culorile posibile, construite pentru oamenii care vorbesc de fiecare data Orange. Si totusi nimic nu a devenit mai molipsitor ca autoironia sanatoasa din creatiile suedeze, unde monotonia si-a gasit leac in deliciile culinare. Fie ca a fost vorba despre deodorante, automobile sau campanii antidrog, reclamele si-au regasit de fiecare data tinta, oferind imagini despre cea mai buna lume posibila. A noastra.

Cinci zile de abandon – „California Dreamin’ (Nesfirsit)”, de Cristian Nemescu

Trecerea se face treptat. Mai intii ai un sentiment de neputinta la vederea imaginilor cunoscute, dar pe care ai vrea din rasputeri sa le uiti. Localitati sarace, cersetori ghemuiti intr-un colt de strada, localuri fara nume sau botezate in treacat de cite vreun client mai aghezmuit. Mai apoi se instaleaza in privitor furia in fata indivizilor marunti, dar in mod paradoxal plini de orgoliu, a caror unica forma de revolta in fata vietii e dispretul fata de straini si fata de oricine incearca sa-i fie superior. In cele din urma, cind descopera intriga filmului „California Dreamin (Nesfirsit)”, al lui Cristian Nemescu, spectatorul nu poate decit sa rida amar.

Productia tinarului regizor ucis in vara lui 2006 intr-un accident de masina dezvaluie intimplarile dintr-o mica asezare romaneasca, iar maniera in care este imbracata povestea reuseste sa biciuiasca comportamentul localnicilor, aratindu-i cu degetul unei lumi intregi. In 1999, in timpul razboiului din Iugoslavia, seful de gara al unei mici asezari opreste un tren NATO cu echipament militar ce traverseaza Romania fara acte, dar avind insa aprobarea guvernului. Pretextind incalcarea legii, Doiaru (Razvan Vasilescu) blocheaza trecerea soldatilor timp de cinci zile, prilej pentru acestia de a cunoaste micul univers al localnicilor si de a-l transforma in acelasi timp intr-un „tinut al tuturor posibilitatilor”. Daca la inceputul sederii lor in Capalnita, generatoarea tuturor neintelegerilor pare a fi bariera lingvistica, pe masura ce actiunea evolueaza, se contureaza tot mai multe motive pentru care Doiaru sa refuze trecerea libera a strainilor. Amintirile din copilarie, pierderea parintilor, asteptarea continua a unui ajutor american in cel de-al doilea razboi mondial si pedepsele suportate in comunism sint tot atitea ratiuni pentru care seful de gara sa se incrinceneze si mai tare si sa fie circumspect in fata misiunii soldatilor. Conflictul isi gaseste in cele din urma rezolvarea, declansind in schimb un masacru local.

Distins anul acesta la Festivalul de la Cannes, la categoria „Un Certain Regard”, filmul „California Dreamin’ (Nesfirsit)” este o productie romano-americana realizata ireprosabil, si in ale carei cadre se reflecta destinul oamenilor abandonati cu totul zadarniciei.

Trei zile de mai, in acustica de jazz

Au aratat exact ce inseamna sa fii original si, mai presus de toate, in cite moduri poti sa interpretezi un gen muzical aflat la granita cu alte curente. Si pentru ca termenul-cheie al unui eveniment de talie internationala a fost unicitate, artistii au demonstrat ca singura modalitate prin care iti poti dovedi originalitatea este sa-ti lasi o parte din suflet in cintecele adunate in repertoriu. In perioada 24-26 mai, in Sala Studio a Televiziunii Române, Iasul a trait pe ritm de jazz.

Daca ai incerca sa-l definesti, cel mai probabil ai gresi. Dar nu pentru ca nu ti-ai gasi cuvintele, ci pentru ca mult prea multe trebuie alese asa incit ideea ta despre ce inseamna muzica de gen sa fie cit de cit adevarata. Cea mai sincera declaratie, referitoare la imposibilitatea de a explica cumva nebunia de sunete, a fost a lui Marcel Stumpf, directorul Goethe Zentrum: “Nu este doar un termen. Ca sa intelegi jazz-ul trebuie sa-l simti”. Exact ce au incercat sa le induca spectatorilor artistii romani si internationali sositi la Iasi pentru trei zile de Festival “Richard Oschanitzky”, eveniment organizat de TVR Iasi, in colaborare cu Radio Iasi, Goethe Zentrum si Centrul Cultural Francez.

In acordurile instrumentelor, publicul a simtit alaturi de maestrii de pe scena sentimente dintre cele mai contradictorii: bucurie care atinge cote maxime si opusul ei, o tristete adinca, tensiune mocnita si mai apoi o stare de eliberare frenetica. Sint paradoxurile unei acustici ce poate nici nu are nevoie de prea multe explicatii. E de ajuns sa inchizi ochii si sa te lasi in voia cintecelor de la inceput si pina cind se sting si ultimele aplauze.

Maestrii improvizatiei

Aflat la cea de-a noua editie, Festivalul International “Richard Oschanitzky” a inceput cu o forta incredibila, odata cu recitalul formatiei Trigon din Republica Moldova, grup considerat a fi un fenomen al jazz-ului modern datorita improvizatiilor si a manierei originale de a interpreta folclorul.

In seara de joi, cei prezenti au ascultat printre alte creatii, o varianta unica a melodiilor “Ciocirlia”, “Haulita”, “Lume, lume” si “Blues japonez”, acompaniate de ovatiile din public. Dinamismul interpretarii din prima parte a manifestarii a fost in cele din urma temperat de acorduri lente, mult mai romantice, cind Paul Babici si Lucian Darie au cintat despre o iubire ideala, inviata pe ritmuri de soul si pop.

Intrerupte din cind in cind de comentariile joviale ale prezentatorului Florian Lungu, secventele muzicale nu au fost lipsite insa de incidente, mascate pe cit posibil de chitare. Vocalistele si-au pierdut pe alocuri cuvintele, dar au mizat pe calitatea fascinanta a creatiilor de a le permite sa-si repare “greseala” in cel mai estetic mod cu putinta si mai mult decit atit, in cazul Doinei Spataru, sa arate un talent nativ valorificat in piesele vechi romanesti. Grupul format din Eugen Gondi, Ion Baciu Jr. si Pedro Negrescu a fost secondat de tinerii artisti de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, intr-un prim “examen al celor care se apropie de lumea jazz-ului”, dupa cum a lasat sa se inteleaga inconfundabilul prezentator. A urmat una dintre cele mai inedite reprezentatii, si poate singura din intreg evenimentul care a adus pe scena un numar record de instrumente de percutie.

Exista un singur termen care ar putea totusi sa descrie piesele Festivalului. Iar acela e originalitate, daca luam in considerare multitudinea interpretarilor unui gen aflat mai degraba la granita dintre multe alte curente. Poate fi blues, pop, soul, etno, toate impreuna sau poate ceva mult mai special ce nu poarta inca vreun nume.

Cert este ca jazz-ul se cinta in concordanta perfecta cu ceea ce simte cintaretul. Ar putea fi o regula acceptata de comun acord. Si totusi, sint oameni facuti pentru a incalca si minimele rigori. Cum este cazul cvartetului Boxer din Germania, autorii unei reprezentatii parodice, dar de efect, potrivit reactiilor din public. Impreuna au adus in atentia celor prezenti un repertoriu socant, desprins parca dintr-o comedie absurda, au extaziat spectatorii si le-au aratat ce inseamna sa fii altfel. La capatul isteriei produse, formatia Daniel Givone din Franta a reusit sa vindece.

Programul Festivalului International de Jazz "Richard Oschanitzky", ediţia a IX-a:

24 mai

Sala Studio – TVR Iaşi, Ora 17:00
Trupa Trigon – Republica Moldova
Duo Paul Babici & Lucian Darie

25 mai

Sala Studio – TVR Iaşi, Ora 17:00
Academic Jazz Grup
Ansamblul de percuţie „Alternance” – Universitatea de Arte „George Enescu”
Trio Eugen Gondi, Ion Baciu Jr şi Pedro Negrescu
Club Backroom 34 – complex Tudor, Ora 22:00
Jam Session

26 mai

Master Class Sala Studio – TVR Iaşi, ora 09:00
Sala Studio – TVR Iaşi, Ora 17:00
Grupul Boxer – Germania
Daniel Givone Trio – Franţa

sursa: inoras.ro

In virtejul inconstientului - "Palatul viselor", de Ismail Kadare

Publicata in 1990, dupa emigrarea lui Ismail Kadare in Franta, cartea "Palatul viselor" este o caricatura a regimurilor totalitariste, o proiectie a cosmarului orwellian cu radacini adinci in istoria moderna. Actiunea romanului se desfasoara intr-un timp incert, intr-un Imperiu Otoman macerat de intrigi si de comploturi. De teama sa nu sfirseasca aidoma unui urias cu picioare de lut, sultanul ingradeste libertatea supusilor, controlindu-le visele si exterminindu-i in cazul in care acestea se dovedesc a fi o amenintare mocnita a regimului. Iar "instrumentul" prin care se desfasoara aceasta prigoana a gindurilor nocturne e Tabir Saray, una dintre cele mai misterioase institutii ale puterii. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii dintr-o Albanie aflata la granita dintre mit si realitate. Daca la inceput nu intuia cu exactitate mecanismele dupa care functioneaza controlul statului, tinarul devine martorul terorii. El primeste astfel sarcina kafkiana de a rezolva enigmele onirice ale celor mai umili supusi ai regimului, pina in momentul in care ajunge in virful ierarhiei puterii de unde supravegheaza fortele inconstientului. Reversul medaliei inseamna insa prabusirea lui Mark-Alem in catacombele indoielii, ajungind el insusi in hatisurile masinariei demonice. Si singurul lucru care ii mai ramine de facut e asteptarea chinuitoare a sfirsitului.