Cinci zile de abandon – „California Dreamin’ (Nesfirsit)”, de Cristian Nemescu

Trecerea se face treptat. Mai intii ai un sentiment de neputinta la vederea imaginilor cunoscute, dar pe care ai vrea din rasputeri sa le uiti. Localitati sarace, cersetori ghemuiti intr-un colt de strada, localuri fara nume sau botezate in treacat de cite vreun client mai aghezmuit. Mai apoi se instaleaza in privitor furia in fata indivizilor marunti, dar in mod paradoxal plini de orgoliu, a caror unica forma de revolta in fata vietii e dispretul fata de straini si fata de oricine incearca sa-i fie superior. In cele din urma, cind descopera intriga filmului „California Dreamin (Nesfirsit)”, al lui Cristian Nemescu, spectatorul nu poate decit sa rida amar.

Productia tinarului regizor ucis in vara lui 2006 intr-un accident de masina dezvaluie intimplarile dintr-o mica asezare romaneasca, iar maniera in care este imbracata povestea reuseste sa biciuiasca comportamentul localnicilor, aratindu-i cu degetul unei lumi intregi. In 1999, in timpul razboiului din Iugoslavia, seful de gara al unei mici asezari opreste un tren NATO cu echipament militar ce traverseaza Romania fara acte, dar avind insa aprobarea guvernului. Pretextind incalcarea legii, Doiaru (Razvan Vasilescu) blocheaza trecerea soldatilor timp de cinci zile, prilej pentru acestia de a cunoaste micul univers al localnicilor si de a-l transforma in acelasi timp intr-un „tinut al tuturor posibilitatilor”. Daca la inceputul sederii lor in Capalnita, generatoarea tuturor neintelegerilor pare a fi bariera lingvistica, pe masura ce actiunea evolueaza, se contureaza tot mai multe motive pentru care Doiaru sa refuze trecerea libera a strainilor. Amintirile din copilarie, pierderea parintilor, asteptarea continua a unui ajutor american in cel de-al doilea razboi mondial si pedepsele suportate in comunism sint tot atitea ratiuni pentru care seful de gara sa se incrinceneze si mai tare si sa fie circumspect in fata misiunii soldatilor. Conflictul isi gaseste in cele din urma rezolvarea, declansind in schimb un masacru local.

Distins anul acesta la Festivalul de la Cannes, la categoria „Un Certain Regard”, filmul „California Dreamin’ (Nesfirsit)” este o productie romano-americana realizata ireprosabil, si in ale carei cadre se reflecta destinul oamenilor abandonati cu totul zadarniciei.

Trei zile de mai, in acustica de jazz

Au aratat exact ce inseamna sa fii original si, mai presus de toate, in cite moduri poti sa interpretezi un gen muzical aflat la granita cu alte curente. Si pentru ca termenul-cheie al unui eveniment de talie internationala a fost unicitate, artistii au demonstrat ca singura modalitate prin care iti poti dovedi originalitatea este sa-ti lasi o parte din suflet in cintecele adunate in repertoriu. In perioada 24-26 mai, in Sala Studio a Televiziunii Române, Iasul a trait pe ritm de jazz.

Daca ai incerca sa-l definesti, cel mai probabil ai gresi. Dar nu pentru ca nu ti-ai gasi cuvintele, ci pentru ca mult prea multe trebuie alese asa incit ideea ta despre ce inseamna muzica de gen sa fie cit de cit adevarata. Cea mai sincera declaratie, referitoare la imposibilitatea de a explica cumva nebunia de sunete, a fost a lui Marcel Stumpf, directorul Goethe Zentrum: “Nu este doar un termen. Ca sa intelegi jazz-ul trebuie sa-l simti”. Exact ce au incercat sa le induca spectatorilor artistii romani si internationali sositi la Iasi pentru trei zile de Festival “Richard Oschanitzky”, eveniment organizat de TVR Iasi, in colaborare cu Radio Iasi, Goethe Zentrum si Centrul Cultural Francez.

In acordurile instrumentelor, publicul a simtit alaturi de maestrii de pe scena sentimente dintre cele mai contradictorii: bucurie care atinge cote maxime si opusul ei, o tristete adinca, tensiune mocnita si mai apoi o stare de eliberare frenetica. Sint paradoxurile unei acustici ce poate nici nu are nevoie de prea multe explicatii. E de ajuns sa inchizi ochii si sa te lasi in voia cintecelor de la inceput si pina cind se sting si ultimele aplauze.

Maestrii improvizatiei

Aflat la cea de-a noua editie, Festivalul International “Richard Oschanitzky” a inceput cu o forta incredibila, odata cu recitalul formatiei Trigon din Republica Moldova, grup considerat a fi un fenomen al jazz-ului modern datorita improvizatiilor si a manierei originale de a interpreta folclorul.

In seara de joi, cei prezenti au ascultat printre alte creatii, o varianta unica a melodiilor “Ciocirlia”, “Haulita”, “Lume, lume” si “Blues japonez”, acompaniate de ovatiile din public. Dinamismul interpretarii din prima parte a manifestarii a fost in cele din urma temperat de acorduri lente, mult mai romantice, cind Paul Babici si Lucian Darie au cintat despre o iubire ideala, inviata pe ritmuri de soul si pop.

Intrerupte din cind in cind de comentariile joviale ale prezentatorului Florian Lungu, secventele muzicale nu au fost lipsite insa de incidente, mascate pe cit posibil de chitare. Vocalistele si-au pierdut pe alocuri cuvintele, dar au mizat pe calitatea fascinanta a creatiilor de a le permite sa-si repare “greseala” in cel mai estetic mod cu putinta si mai mult decit atit, in cazul Doinei Spataru, sa arate un talent nativ valorificat in piesele vechi romanesti. Grupul format din Eugen Gondi, Ion Baciu Jr. si Pedro Negrescu a fost secondat de tinerii artisti de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, intr-un prim “examen al celor care se apropie de lumea jazz-ului”, dupa cum a lasat sa se inteleaga inconfundabilul prezentator. A urmat una dintre cele mai inedite reprezentatii, si poate singura din intreg evenimentul care a adus pe scena un numar record de instrumente de percutie.

Exista un singur termen care ar putea totusi sa descrie piesele Festivalului. Iar acela e originalitate, daca luam in considerare multitudinea interpretarilor unui gen aflat mai degraba la granita dintre multe alte curente. Poate fi blues, pop, soul, etno, toate impreuna sau poate ceva mult mai special ce nu poarta inca vreun nume.

Cert este ca jazz-ul se cinta in concordanta perfecta cu ceea ce simte cintaretul. Ar putea fi o regula acceptata de comun acord. Si totusi, sint oameni facuti pentru a incalca si minimele rigori. Cum este cazul cvartetului Boxer din Germania, autorii unei reprezentatii parodice, dar de efect, potrivit reactiilor din public. Impreuna au adus in atentia celor prezenti un repertoriu socant, desprins parca dintr-o comedie absurda, au extaziat spectatorii si le-au aratat ce inseamna sa fii altfel. La capatul isteriei produse, formatia Daniel Givone din Franta a reusit sa vindece.