Europa Liberă a condus Revoluţia din exil

Înainte de 1989, undele radio erau singurele care stabileau o legătură între Occident şi ţările de dincolo de Cortina de fier. Deveniseră un fel de portavoce a oamenilor torturaţi de agenţii Securităţii, de regimul draconic, de lipsa minimă a condiţiilor de viaţă. Europa Liberă a fost scăparea românilor timp de 40 de ani. Şi chiar dacă intelectualii aflaţi în sediul postului de radio de la München erau ameninţaţi constant de forţele de ordine ceauşiste, nimic nu mai putea să distrugă legătura puternică dintre ei şi lumea pe care încercau să o salveze. În seara de vineri, 7 decembrie, la Cinema Republica din Iaşi a fost difuzat în premieră filmul lui Alexandru Solomon, "Cold Waves - Război pe calea undelor", descris de regizor ca fiind mărturia unor vieţi. Istoria au scris-o alţii.

Cînd înregistrarea porneşte, camera fixează doar ochii lui Mary Georgescu, singurii care mai pot vorbi cînd amintirile devin mult prea chinuitoare. "În fotografii pot să-l văd, dar să-i aud vocea, nu ştiu, e mult prea personal". Şi totuşi ascultă pînă la capăt ceea ce fusese în trecut una dintre transmisiile soţului său, Vlad Georgescu, la Europa Liberă. Cauza morţii lui şi a lui Noel Bernard, director al postului de radio înfiinţat la München în 1950, nu este complet elucidată nici pînă astăzi, deşi ipoteza iradierii lor la comanda Securităţii din România comunistă rămîne în continuare valabilă. Aflată sub egida Congresului Statelor Unite ale Americii, Europa Liberă a fost pentru românii izolaţi de Cortina de Fier singura legătură viabilă cu lumea occidentală, dar şi unicul element de opoziţie într-o ţară în care orice formă de dizidenţă era crunt înlăturată. În acelaşi timp, echipa redacţională fusese considerată de către dictator vinovată pentru deteriorarea imaginii sale în lumea capitalistă, de unde şi nevoia de a o lichida cu orice mijloace. Atacul asupra Monicăi Lovinescu, înjunghierea lui Emil Georgescu, bomba plasată în sediul radioului, coletele capcană, înfiltrările de agenţi au fost doar cîteva dintre măsurile represive orientate înspre postul de radio. Acţiuni a căror execuţie a fost încredinţată de cele mai multe ori oamenilor celebrului terorist internaţional Carlos, aflat în prezent în penitenciarul Clairvaux din Franţa.

"Îmi plăcea de Pleşiţa. Bea mult"

Difuzat în premieră la Cinema Republica, filmul lui Alexandru Solomon, "Cold Waves - Război pe calea undelor" nu s-a vrut a fi un document istoric. De altfel, realizatorul lui, prezent la Iaşi alături de Emil Hurezeanu şi Nestor Ratesh, a refuzat complet ideea că producţia se încadrează în seria de documentare ce prezintă realitatea frustă. "Cold Waves" este doar povestea oamenilor care au făcut posibilă eliberarea românilor condamnaţi la ignoranţă, fie şi pe calea undelor. Pelicula nu dă verdicte, de unde şi forţa ei. Nici măcar la sfîrşit, cînd Alexandru Solomon îi dezvăluie lui Carlos situaţia actuală a lui Pleşiţa. Reacţia teroristului condamnat la închisoare pe viaţă este uluitoare. "Mă bucur că Pleşiţa n-a fost închis. Îmi plăcea de el. Bea mult". O replică care te dezarmează pur şi simplu şi te face să te întrebi ce s-a întîmplat cu promisiunea din '89 că securiştii vor plăti? Că nu se vor mai plimba nestingheriţi prin Parlament, mimînd amnezia. Solomon nu înfierează, ci lasă privitorului dreptul de a judeca singur cum stau lucrurile.

Regimul cu picioarele de lut

Europa Liberă a fost încă de la început un simbol, o formă a opoziţiei care învinge în final, o expresie a efemerităţii unui regim mîncat de carii. A fost mai mult o modalitate de luptă şi mai puţin o afacere, de unde şi certitudinea că postul de radio avea să-şi închidă porţile după '90. Ca niciodată vocile dinăuntrul graniţelor închise ermetic s-au auzit în Occident, strigîndu-şi nefericirea şi victoria. Intervenţiile lui Paul Goma şi militantismul lui pentru drepturile românilor, dezvăluirile lui Ion Mihai Pacepa şi ale dizidenţilor ca Doina Cornea sînt tot atîtea încercări de a şubrezi dictatura lui Ceauşescu şi care au găsit un aliat în intelectualii de peste graniţe.

După Revoluţie, însă cei mai mulţi dintre jurnaliştii Europei Libere nu şi-au mai găsit locul în ţară. Neculai Constantin Munteanu a preferat să rămînă în München, şi să revină doar în calitate de turist în Bucureşti. Dintr-o dată România părea străină şi departe de ceea ce sperau cu toţii că va deveni. În final, regretul Ioanei Măgură - Bernard devine de nesuportat ca o jertfă făcută în van. "Credeam cu toţii că după Revoluţie românii vor fi altfel, că vor fi mai responsabili". E crud să spui că s-au înşelat.

Recviem pentru visul unui geniu

Artistul e ferit de ceea ce se cheamă o viaţă normală. E tăcut, chinuit de demonii interiori pînă în ultima clipă şi mereu izolat de ceilalţi de un clopot de sticlă imaginar. O fiinţă superioară percepe timpul într-un mod cu totul diferit, şi pe măsură ce anii trec, momentele de fericire se surpă, rămînînd în schimb gînduri autodistructive mărturisite rînd pe rînd în manuscrise. Pornind de la ceea ce ar putea fi un destin al omului creator, scriitorul Joey Goebel închipuie în societatea zilelor noastre, mai exact în Statele Unite ale Americii, o pepinieră de tinere talente a căror misiune este să salveze consumatorul de divertisment de la o imbecilizare continuă prin intermediul audiovizualului. „Torturaţi-l pe artist”, romanul său apărut anul acesta la Editura Humanitas, îl aduce în lumină pe Vincent Spinetti, cel mai strălucit student al Academiei Noua Renaştere, şi totodată cel care încearcă să ridice nivelul de cultură al publicului, înfăţişîndu-i sitcom-uri, filme şi muzică de calitate, inspirate din povestea proprie. Experimentul iniţiat de mogulul media Foster Lipowitz nu se bazează însă doar pe aşa-zisa reeducare a spectatorului, ci are în vedere tortura aplicată minţilor sclipitoare, aşa încît ele să nu înceteze vreodată să creeze. Impresarii studenţilor, responsabili cu menţinerea tinerilor în starea de efort intelectual, îşi justifică acţiunile prin zicala: „Ceea ce nu te omoară te face mai puternic”, indusă la fiecare moment de cumpănă şi răstălmăcită de micile genii într-o manieră cutremurătoare: „Ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori”.

Despre partea cosmetizata a vietii

Peste tot se vorbeste o singura limba, indiferent de rasa, tara sau mentalitate, culorile si deliciile culinare ne infrumuseteaza viata, iar zilele care ne-au mai ramas de trait ar trebui protejate de orice abuz. Sint citeva dintre ideile impartasite spectatorilor aflati la “Noaptea devoratorilor de publicitate” organizata pe 11 august, la Costinesti.

Substitut pentru “Seinfeld”

De fiecare data se intimpla la fel, desi nu in sensul malitios al cuvintelor. Oriunde se desfasoara, “Noaptea devoratorilor de publicitate” e un eveniment cu adevarat inedit, la care multi se prezinta, dar totusi prea putini reusesc sa urmareasca pina la capat intregul show. Pesemne ca ultimele minute sint pentru cei care nu considera spectacolul doar un mod placut de a petrece citeva ore, ci par mai degraba cunoscatori in industria reclamelor.

Organizat prin traditie de Dan Chisu si avind drept sponsori principali marcile Orange si Granini, “Noaptea devoratorilor...” a gasit si in Costinesti publicul entuziast al marilor orase, gata sa se distreze in orice conditii. Proiectiile au fost precedate de monologul gen stand-up comedy al lui Tiberiu, dublura dublurii intr-un film american. Un personaj destul de interesant de altfel, cu tot cu umorul sau mai putin subtil. Cind risetele s-au sters, a fost rindul celor de la Suie Paparude sa fie vedetele, cu versuri din aceeasi categorie ca si bancurile din prima parte a spectacolului, cuvinte acompaniate cum altfel, de zgomote drum & bass.

Miezul noptii a inaugurat parada spoturilor, provenite de pe intreg mapamondul, unite insa prin acuratetea mesajului si frumusetea imaginilor. Am simtit cu totii drama femeii in virsta care si pe patul de moarte si-a adus aminte de abuzul din copilarie, am ris amar de barbatul intepat si in cele mai mici cute ale pielii, intr-o sedinta ratata de acupunctura, amenintat sa devina pe deasupra si victima unui incendiu.

Rind pe rind s-au succedat povesti dintre cele mai amuzante, cu surse de inspiratie si decoruri diverse: o ferma de animale ca un mic paradis terestru, interioare de apartament, orase pictate in toate culorile posibile, construite pentru oamenii care vorbesc de fiecare data Orange. Si totusi nimic nu a devenit mai molipsitor ca autoironia sanatoasa din creatiile suedeze, unde monotonia si-a gasit leac in deliciile culinare. Fie ca a fost vorba despre deodorante, automobile sau campanii antidrog, reclamele si-au regasit de fiecare data tinta, oferind imagini despre cea mai buna lume posibila. A noastra.

Cinci zile de abandon – „California Dreamin’ (Nesfirsit)”, de Cristian Nemescu

Trecerea se face treptat. Mai intii ai un sentiment de neputinta la vederea imaginilor cunoscute, dar pe care ai vrea din rasputeri sa le uiti. Localitati sarace, cersetori ghemuiti intr-un colt de strada, localuri fara nume sau botezate in treacat de cite vreun client mai aghezmuit. Mai apoi se instaleaza in privitor furia in fata indivizilor marunti, dar in mod paradoxal plini de orgoliu, a caror unica forma de revolta in fata vietii e dispretul fata de straini si fata de oricine incearca sa-i fie superior. In cele din urma, cind descopera intriga filmului „California Dreamin (Nesfirsit)”, al lui Cristian Nemescu, spectatorul nu poate decit sa rida amar.

Productia tinarului regizor ucis in vara lui 2006 intr-un accident de masina dezvaluie intimplarile dintr-o mica asezare romaneasca, iar maniera in care este imbracata povestea reuseste sa biciuiasca comportamentul localnicilor, aratindu-i cu degetul unei lumi intregi. In 1999, in timpul razboiului din Iugoslavia, seful de gara al unei mici asezari opreste un tren NATO cu echipament militar ce traverseaza Romania fara acte, dar avind insa aprobarea guvernului. Pretextind incalcarea legii, Doiaru (Razvan Vasilescu) blocheaza trecerea soldatilor timp de cinci zile, prilej pentru acestia de a cunoaste micul univers al localnicilor si de a-l transforma in acelasi timp intr-un „tinut al tuturor posibilitatilor”. Daca la inceputul sederii lor in Capalnita, generatoarea tuturor neintelegerilor pare a fi bariera lingvistica, pe masura ce actiunea evolueaza, se contureaza tot mai multe motive pentru care Doiaru sa refuze trecerea libera a strainilor. Amintirile din copilarie, pierderea parintilor, asteptarea continua a unui ajutor american in cel de-al doilea razboi mondial si pedepsele suportate in comunism sint tot atitea ratiuni pentru care seful de gara sa se incrinceneze si mai tare si sa fie circumspect in fata misiunii soldatilor. Conflictul isi gaseste in cele din urma rezolvarea, declansind in schimb un masacru local.

Distins anul acesta la Festivalul de la Cannes, la categoria „Un Certain Regard”, filmul „California Dreamin’ (Nesfirsit)” este o productie romano-americana realizata ireprosabil, si in ale carei cadre se reflecta destinul oamenilor abandonati cu totul zadarniciei.

Trei zile de mai, in acustica de jazz

Au aratat exact ce inseamna sa fii original si, mai presus de toate, in cite moduri poti sa interpretezi un gen muzical aflat la granita cu alte curente. Si pentru ca termenul-cheie al unui eveniment de talie internationala a fost unicitate, artistii au demonstrat ca singura modalitate prin care iti poti dovedi originalitatea este sa-ti lasi o parte din suflet in cintecele adunate in repertoriu. In perioada 24-26 mai, in Sala Studio a Televiziunii Române, Iasul a trait pe ritm de jazz.

Daca ai incerca sa-l definesti, cel mai probabil ai gresi. Dar nu pentru ca nu ti-ai gasi cuvintele, ci pentru ca mult prea multe trebuie alese asa incit ideea ta despre ce inseamna muzica de gen sa fie cit de cit adevarata. Cea mai sincera declaratie, referitoare la imposibilitatea de a explica cumva nebunia de sunete, a fost a lui Marcel Stumpf, directorul Goethe Zentrum: “Nu este doar un termen. Ca sa intelegi jazz-ul trebuie sa-l simti”. Exact ce au incercat sa le induca spectatorilor artistii romani si internationali sositi la Iasi pentru trei zile de Festival “Richard Oschanitzky”, eveniment organizat de TVR Iasi, in colaborare cu Radio Iasi, Goethe Zentrum si Centrul Cultural Francez.

In acordurile instrumentelor, publicul a simtit alaturi de maestrii de pe scena sentimente dintre cele mai contradictorii: bucurie care atinge cote maxime si opusul ei, o tristete adinca, tensiune mocnita si mai apoi o stare de eliberare frenetica. Sint paradoxurile unei acustici ce poate nici nu are nevoie de prea multe explicatii. E de ajuns sa inchizi ochii si sa te lasi in voia cintecelor de la inceput si pina cind se sting si ultimele aplauze.

Maestrii improvizatiei

Aflat la cea de-a noua editie, Festivalul International “Richard Oschanitzky” a inceput cu o forta incredibila, odata cu recitalul formatiei Trigon din Republica Moldova, grup considerat a fi un fenomen al jazz-ului modern datorita improvizatiilor si a manierei originale de a interpreta folclorul.

In seara de joi, cei prezenti au ascultat printre alte creatii, o varianta unica a melodiilor “Ciocirlia”, “Haulita”, “Lume, lume” si “Blues japonez”, acompaniate de ovatiile din public. Dinamismul interpretarii din prima parte a manifestarii a fost in cele din urma temperat de acorduri lente, mult mai romantice, cind Paul Babici si Lucian Darie au cintat despre o iubire ideala, inviata pe ritmuri de soul si pop.

Intrerupte din cind in cind de comentariile joviale ale prezentatorului Florian Lungu, secventele muzicale nu au fost lipsite insa de incidente, mascate pe cit posibil de chitare. Vocalistele si-au pierdut pe alocuri cuvintele, dar au mizat pe calitatea fascinanta a creatiilor de a le permite sa-si repare “greseala” in cel mai estetic mod cu putinta si mai mult decit atit, in cazul Doinei Spataru, sa arate un talent nativ valorificat in piesele vechi romanesti. Grupul format din Eugen Gondi, Ion Baciu Jr. si Pedro Negrescu a fost secondat de tinerii artisti de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, intr-un prim “examen al celor care se apropie de lumea jazz-ului”, dupa cum a lasat sa se inteleaga inconfundabilul prezentator. A urmat una dintre cele mai inedite reprezentatii, si poate singura din intreg evenimentul care a adus pe scena un numar record de instrumente de percutie.

Exista un singur termen care ar putea totusi sa descrie piesele Festivalului. Iar acela e originalitate, daca luam in considerare multitudinea interpretarilor unui gen aflat mai degraba la granita dintre multe alte curente. Poate fi blues, pop, soul, etno, toate impreuna sau poate ceva mult mai special ce nu poarta inca vreun nume.

Cert este ca jazz-ul se cinta in concordanta perfecta cu ceea ce simte cintaretul. Ar putea fi o regula acceptata de comun acord. Si totusi, sint oameni facuti pentru a incalca si minimele rigori. Cum este cazul cvartetului Boxer din Germania, autorii unei reprezentatii parodice, dar de efect, potrivit reactiilor din public. Impreuna au adus in atentia celor prezenti un repertoriu socant, desprins parca dintr-o comedie absurda, au extaziat spectatorii si le-au aratat ce inseamna sa fii altfel. La capatul isteriei produse, formatia Daniel Givone din Franta a reusit sa vindece.

Programul Festivalului International de Jazz "Richard Oschanitzky", ediţia a IX-a:

24 mai

Sala Studio – TVR Iaşi, Ora 17:00
Trupa Trigon – Republica Moldova
Duo Paul Babici & Lucian Darie

25 mai

Sala Studio – TVR Iaşi, Ora 17:00
Academic Jazz Grup
Ansamblul de percuţie „Alternance” – Universitatea de Arte „George Enescu”
Trio Eugen Gondi, Ion Baciu Jr şi Pedro Negrescu
Club Backroom 34 – complex Tudor, Ora 22:00
Jam Session

26 mai

Master Class Sala Studio – TVR Iaşi, ora 09:00
Sala Studio – TVR Iaşi, Ora 17:00
Grupul Boxer – Germania
Daniel Givone Trio – Franţa

sursa: inoras.ro

In virtejul inconstientului - "Palatul viselor", de Ismail Kadare

Publicata in 1990, dupa emigrarea lui Ismail Kadare in Franta, cartea "Palatul viselor" este o caricatura a regimurilor totalitariste, o proiectie a cosmarului orwellian cu radacini adinci in istoria moderna. Actiunea romanului se desfasoara intr-un timp incert, intr-un Imperiu Otoman macerat de intrigi si de comploturi. De teama sa nu sfirseasca aidoma unui urias cu picioare de lut, sultanul ingradeste libertatea supusilor, controlindu-le visele si exterminindu-i in cazul in care acestea se dovedesc a fi o amenintare mocnita a regimului. Iar "instrumentul" prin care se desfasoara aceasta prigoana a gindurilor nocturne e Tabir Saray, una dintre cele mai misterioase institutii ale puterii. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii dintr-o Albanie aflata la granita dintre mit si realitate. Daca la inceput nu intuia cu exactitate mecanismele dupa care functioneaza controlul statului, tinarul devine martorul terorii. El primeste astfel sarcina kafkiana de a rezolva enigmele onirice ale celor mai umili supusi ai regimului, pina in momentul in care ajunge in virful ierarhiei puterii de unde supravegheaza fortele inconstientului. Reversul medaliei inseamna insa prabusirea lui Mark-Alem in catacombele indoielii, ajungind el insusi in hatisurile masinariei demonice. Si singurul lucru care ii mai ramine de facut e asteptarea chinuitoare a sfirsitului.

Cit de jurnalisti sint bloggerii?

Chiar daca este numit intr-un mod generic "jurnal on-line", un weblog este poate mai mult decit atit. Poate fi o colectie de informatii dintre cele mai diverse, un amestec de fotografii, eseuri, articole, stiri sau anunturi, al coror continut poate fi reactualizat in permanenta. Blogosfera din Romania s-a format relativ recent, in 2003, odata cu aparitia WeBlog.ro. Astazi, acest portal ofera servicii variate: crearea unui blog personal, feed-uri extinse RSS (protocol de publicare a informatiei pe Web), trafic nelimitat precum si un sistem de notificare la adaugarea de insemnari noi. Majoritatea blogurilor sint interactive, in sensul ca accepta o serie de vizitatori, de comentarii, un feed-back care nu face decit sa mentina continuitatea blogurilor. In tara noastra, pina in momentul de fata, exista un numar de zece mii de astfel de pagini web, dar si o comunitate a celor care semneaza materialele publicate, organizatie ce pare a fi destul de unitara avind in vedere ca membrii ei se intilnesc si in lumea reala pentru a-si impartasi informatii din domeniu.

Un nu hotarit pentru materiale licentioase

Pentru a-ti cistiga cititori, iar vizitatorii sa-ti adauge blogul in feed reader sau blogroll e important sa redactezi materiale de calitate si lipsite de continut licentios sau calomnios. De asemenea, textele trebuie sa aduca elemente de noutate in lumea internautilor, sa deschida provocari si dialoguri. O alta modalitate de a te face cunoscut ca blogger este sa lasi tu insuti comentarii pertinente. Ca sa-ti creezi propriul tau "jurnal on-line", cel mai simplu este sa intri pe blogger.com sau pe ablog.ro si sa iti faci un cont. Mai apoi, site-urile iti vor da posibilitatea sa-ti personalizezi pagina web, iar ca sa-ti incepi aventura pe web tot ce trebuie sa faci este sa dai click "publish" dupa ce ai scris primul tau post.

Majoritatea blogurilor sint personale, calitate care le indeparteaza de mediile interactive. Exista insa si pagini create pe domenii specifice, cum sint cele afisate pe pmedia.ro si care aduc noutati din arta, cultura, divertisment si multe altele. Altele aduc in prim-plan o serie de controverse legate de subiectul in discutie, dezbateri legate de etica bloggerilor si daca este corect sau nu sa dai copy-paste la un material de pe net.

Autorii articolelor - chemati in instanta?

Un alt aspect interesant in ceea ce priveste bloggingul este raspunderea legala a celor care semneaza materialele. Pe blogoree.ro, internautii au ajuns la concluzia ca ar putea fi foarte bine dati in judecata daca se dovedeste ca in posturile lor au lezat imaginea unei persoane, sau a unor companii. "In Romania nu e ca in SUA, IP-ul tau poate fi cules intr-un fel si gata. Exista riscul sa platesti despagubiri si amenda", "Deocamdata in Romania nu exista inca site-uri atit de puternice incit sa fie considerate lideri de opinie, dar cind se va intimpla, se va auzi si de bloggeri dati in judecata" sint doar citeva dintre concluziile discutiilor de pe blogoree.ro

Bloggingul nu poate schimba principiile dupa care se ghideaza presa

O analiza a blogosferei romanesti efectuata de RoBloggers Survey in vara anului 2006 identifica principalele caracteristici ale unui "jurnal online", precum si avantajele si dezavantajele pe care acesta le poate aduce. Astfel incit, simpla scriere ofera senzatia de "drept la opinie" pe care oricine il are si il poate exercita in limitele deontologice. Mai mult, bloggingul este un mijloc de a publica informatii interesante pentru vizitatorii care pot deveni oricind cititori fideli. Periodicitatea publicarii il face pe autor sa fie mai responsabil, mai atent la ceea ce scrie, iar personalizarea paginii poate aduce si cistiguri din publicitate (desi aspectul acesta nu este destul de bine conturat in blogosfera romaneasca, Google platind destul de putin pentru reclamele publicate pe site-urile romanesti). Pe de alta parte, exista o serie de inconveniente intre care si urmatorul: fara un management judicios al timpului, bloggingul te poate cu adevarat sustrage de la activitati mai importante, sau de la proiecte reale si poate mai importante. De asemenea, pe masura ce devii cunoscut, greselile sau esecurile pot fi percepute mai mari decit sint in realitate, iar feed-back-ul poate fi mult mai dificil de gestionat. Referitor la acest subiect, jurnalistul Catalin Tolontan, autorul celui mai citit blog din tara noastra (tolo.ro) comenteaza: "Blogurile au pornit ca niste jurnale personale si s-au transformat in forme de socializare, In Romania ele se incadreaza mai degraba in categoria de bloguri-pub, in care oamenii clevetesc, flirteaza, schimba idei si critica autoritatea, indiferent care ar fi aceasta. De la bloggerul care propune topicul pina la administrator si de la presedintele tarii pina la jurnalisti, cu totii sint in centrul dezbaterilor si a criticilor". Tolontan considera ca jurnalistii "se trezesc fata in fata cu opinia publicului lor, in timp real si cu o manifestare de o duritate care ii pune pe ginduri". Un alt lucru cert este bloggosfera poate cu adevarat sa dezbata orice tema, dar nu ar putea schimba, cel putin in momentul de fata, principiile dupa care functioneaza presa: modul in care informatia este disociata de opinia celui care semneaza articolele, verificarea surselor, astfel incit informatia sa fie reala si de calitate, documentare pentru a inchega un text concret, dar si serviciul adus comunitatii.

Cert este ca fenomenul este intr-o continua expansiune, si oricine poate deveni cunoscut in citeva secunde. Cam cit dureaza o vizita pe Web.

Glasul neauzit al fricii - „O companie nelinistitoare” de Carlos Fuente

Scrierea lui Carlos Fuente e de-a dreptul tulburatoare. Ii da cititorului siguranta unei lumi veridice, cu personajele ei, ce-i drept excentrice, ca mai apoi sa-l piarda intr-o dimensiune a terorii de neinvins. "O companie tulburatoare" este o colectie de nuvele fantastice concepute in asa fel incit sa nu fie elucidate in totalitate, din contra, sa comporte o serie de interpretari. Primul plan al lecturii pare unul firesc, in majoritatea povestirilor. Cu toate acestea, pe masura ce lectorul ajunge in miezul lor se petrece o disociere intre verosimil si fantastic. "Vlad" este una dintre cele mai tenebroase nuvele, pentru simplul motiv ca este inchegata in jurul istorisirilor despre vampirii din Transilvania si despre Tepes, domnitorul scelerat. La polul opus, "Calixta Brand" transpune intr-o maniera atit de poetica vesnicul pacat al omului de a-si dori intotdeauna ceea ce nu are, respectiv de a dispretui ceea ce deja ii este in posesie. Cititorii devin martorii unor personalitati schizoide, in "O companie nelinistitoare", se sting si invie in acelasi timp cu femeia din "Frumoasa adormita", sint prinsi intr-un conac blestemat, fugariti de jivine si monstri de cosmar, cautind cu disperare o cale de scapare ("Pisica mamei mele"). Iar evaziunea atit de dorita survine doar la capatul ultimelor rinduri ce pur si simplu iti taie orice putinta de a reactiona in fata unei lumi a inchipuirilor. Poti cel mult sa te comporti ca Ofelia, personajul-cheie din "Indragostitul de teatru", si sa-ti inabusi un strigat.

Cum s-au vindecat si ultimele rani ale timpului - “Istoria iubirii”, de Nicole Krauss

Cartea marilor frustrari. Astfel ar putea fi denumit romanul semnat de Nicole Krauss ce descrie printre altele viata lui Leo Gursky, un scriitor menit sa ramina in cel mai crunt anonimat pina la sfirsitul zilelor. Leo traieste intr-un New York al libertatii, departe de Polonia natala, si de orice amintire a emigrarii. Singura care inca ii mai bintuie mintile este imaginea femeii iubite inca din adolescenta, pierduta insa pentru totdeauna. Chinuit de remuscari pentru faptul de a nu-si fi implinit viata personala, barbatul isi imprima intreaga lui durere in cartea “Istoria iubirii”, publicata mai tirziu sub numele celui mai bun prieten, Zvi Litvinov. Leo Gursky se adinceste tot mai mult in singuratatea lui, incit incepe la un moment dat sa se indoiasca de propria lui existenta. Iar sentimentul concretului, nu porneste din interiorul unui suflet chinuit, ci ii este daruit mult mai tirziu de o fata de cincisprezece ani, numita Alma, dupa eroina creionata de scriitor. Fara sa stie, Leo afla cum cuvintele sale au reusit sa schimbe destine, fiind un adevarat antidot pentru izolare.

Rătăciţi printre cuvinte

Înainte ca luna aprilie să ajungă la sfîrşit, cinci zile au fost dedicate cărţilor şi vieţilor închise între coperte. În Palatul Culturii din Iaşi, la Tîrgul Naţional de Carte Librex 2007, mii de poveşti au aşteptat să fie cunoscute de împătimiţii lecturii, mai apoi adunate în vrafuri şi duse acasă. Dincolo de aspectul pur comercial, evenimentul ar putea fi considerat un schimb de replici neconvenţional între scriitor şi omul care ar putea deveni oricînd subiect de manuscris.

Drumurile vizitatorilor se întretaie de atîtea ori încît, de la distanţă, sala Palatului Culturii, unde se desfăşoară Tîrgul Naţional de Carte Librex 2007, pare un imens furnicar. Cei mai mulţi dintre ei se opresc mai întîi la standurile cu pietre semipreţioase, privesc pentru cîteva clipe colierele de chihlimbar, mai apoi îşi reamintesc motivul real al prezenţei lor acolo: cărţile. Cînd valul de oameni ajunge înăuntrul clădirii, lumea cuvintelor tipărite se lasă descoperită şi odată cu ea diversitatea ofertelor. Ediţia a XV-a a Tîrgului de Carte Librex a adus la Iaşi peste 120 de edituri, si totodată cele mai bune titluri ale anului, indiferent de genul scrierii: beletristică, lucrări în domeniul afacerilor, sau albume de fotografie. "Din punct de vedere al calităţii participanţilor şi al numărului lor, evenimentul este comparabil cu Tîrgul Gaudeamus", apreciază scriitorul şi criticul de artă Ioan Holban, prezent la manifestare pentru a oferi distincţii celor mai prestigioase edituri din ţară.

Laureaţii

La o privire de ansamblu, numărul persoanelor din incinta Palatului Culturii este dificil de estimat. Ar putea fi zeci sau sute de iubitori ai cărţilor, cei mai mulţi aruncînd însă priviri fugitive asupra volumelor expuse după criterii bine stabilite. „Am încercat să aducem cît mai multe edituri, tocmai pentru a satisface gusturile diferite ale cititorilor”, menţionează Petru Radu, directorul Sedcom Libris şi organizatorul tîrgului de carte de la Iaşi. Acelaşi lucru crede şi Mara, o clientă fidelă a colecţiei Raftul Denisei de la Editura Humanitas. “Nu este pentru prima dată cînd urmăresc exact ofertele tîrgurilor de carte. Este una dintre pasiunile mele de a fi în contact cu actualitatea culturală ieşeană şi nu numai, anul trecut reuşind să fiu prezentă la tîrgul Gaudeamus. Cred că editurile au reuşit să împace gusturile dintre cele mai variate ale cititorilor, fie că este vorba despre literatură sau din contră, de lucrări de specialitate”. Cele mai căutate produse sînt însă cele aparţinînd Editurii Polirom. Este concluzia formulată la capătul ceremoniei de premiere din penultima zi a tîrgului de carte cînd juriul, format din personalităţi culturale ieşene, a decernat marele premiu Librex, dar şi distincţia Best Seller, pentru volumul “Întoarcerea huliganului” de Norman Manea (printre laureaţi s-au numărat şi următoarele firme: Humanitas – premiul Multimedia–, Grupul Editorial Corint şi Editura Junimea Iaşi –premiul SOCEC, destinat promovării culturii române contemporane–, Institutul European Iaşi –premiul Ioan Petru Culianu, pentru cea mai importantă literatură care promovează istoria culturii şi civilizaţiei–, Nemira şi Rao – premiul Theofil Simensky, pentru editarea literaturii universale).

Urmele trecutului

Librex 2007 nu este o goană pe urmele celor mai reuşite scrieri. Deşi ar putea părea doar o competiţie între oamenii literelor. Librex este de fapt un bun prilej pentru romancieri de a face cunoscut produsul muncii lor, şi să obţină astfel o garanţie a notorietăţii. Sîmbătă, 21 aprilie, Dan Lungu a reuşit să arate celor prezenţi care sînt urmele trecutului rămase încă neexplorate, comunicîndu-le totodată o manieră originală de a regîndi anii totalitarismului. “Sînt o babă comunistă”, cartea devenită celebră peste hotare, este la o primă lectură povestea Florentinei Ichim, personaj ce pare incredibil de reprezentativ pentru generaţia de sacrificiu a tranziţiei. Cu toate acestea, romanul nu alunecă în derizoriu, ci surprinde cu umor încercările unei umanităţi mărunte de a depăşi graniţa dintre comunism şi “civilizaţie”. O carte despre fantomele trecutului, dar lipsită de orice accent sumbru, un roman care păstrează unul dintre principiile după care am putea spune că s-au ghidat şi organizatorii tîrgului de carte Librex 2007: acela al unui dialog firesc între cititor şi omul rămas captiv între rînduri.

Destinatia de saptamina viitoare: Café Kultour

Centrul Cultural Francez si Centrul Cultural German din Iasi
organizează în perioada 12-21 aprilie 2007 o serie de manifestări culturale în diverse cafenele, baruri şi cluburi din oras.

Evenimentele vor avea urmatorul program:

- 12.04 ora 21:00 Versus - Luiza Zan (concert jazz)

- 13.04 ora 19:00 Clubul Presei -La Smalah (seara de teatru si muzica alaturi de o trupa franceza)

- 17.04 ora 19:00 Cafe Sage - Slam-Eva Li(Slam, o alta varianta a poeziei moderne)

- 18.04 ora 19:00 London Pub - Proiectie(scurt metraje in franceza si germana)

- 19.04 ora 19:00 Time Out - Cabaret „Marlene Dietrich”(omagiu adus actritei Marlene Dietrich intr-o ambianta de cabaret)

- 20.04 ora 19:00 BlackOut - Albert (Concert Rock cu texte originale si provocatoare)

- 22.04 ora 22:00 Qvinta - Seara de inchidere(seara studenteasca organizata de AEFI. Concert trupa Erasmus).

sursa: www.inoras.ro

Manuscrisul celor mai negre camere ale mintii – “Notes on a scandal”, in regia lui Richard Eyre

Jurnalul Barbarei Covett (Judi Dench), o profesoara londoneza aflata la virsta pensionarii, inventariaza fara incetare insuccesele si dezamagirile din viata femeii. Rind pe rind sint imprimate in cerneala temerile si frustrarile unui trai fara dragoste, petrecut intr-o saracie austera, imblinzita uneori doar de batrina pisica Portia. In contextul dat, guvernat de aceeasi anosta cronologie a zilelor, isi face aparitia Sheba Hart (Cate Blanchett), o profesoara de arte plastice. E momentul in care Barbara da curs unei iubiri maladive. Relatia dintre cele doua personaje va trece granita unei amicitii pure si va degenera intr-o legatura distructiva, si pe parcursul carei secretele sint scoase la lumina. Sheba incearca sa regaseasca libertatea pierduta demult cind s-a casatorit cu un barbat in virsta, si astfel se lasa antrenata intr-o aventura cu un elev (Andrew Simpson). La rindul ei, Barbara spera tot mai mult la o legatura carnala cu tinara femeie. Pe masura ce actiunea filmului se deruleaza, cele mai negre camere ale mintii sint deschise, scotind la iveala porniri destructive. Cele doua personaje ajung sa-si descopere adevarata identitate, iar prapastia intre ceea ce pretindeau a fi la inceputul peliculei si ceea ce sint de fapt se casca tot mai mult. Durerea inselaciunii reciproce este insa cu atit mai mare, cu cit vietile celor apropiati Shebei se naruie la rindul lor, asemeni unor castele de nisip.

In cautarea esentei perfecte – “Parfumul”, de Tom Tykwer

Jean-Baptiste Grenouille nu este in cautarea fiintei perfecte, a frumusetii sau a iubirii pure. Jean-Baptiste Grenouille e in cautarea secretului care ii face pe oameni sa-si doreasca sa le gaseasca pe toate acestea. Ecranizare a romanului omonim al lui Patrick Suskind, “Parfumul” este un triller absolut remarcabil, nu intr-atit prin scenele de un realism infiorator, cit prin faptul ca tinarul actor Ben Whishaw reda exceptional trairile si frustrarile unui personaj care se individualizeaza mai mult prin gesturi si mimica si mai putin prin replici. Actiunea peliculei este plasata in Franta secolului al XVIII-lea, o lume caracterizata printr-o saracie atroce. In acest cadru se naste personajul principal al filmului care poseda un simt olfactiv cu totul iesit din comun, calitate care se va dovedi pe parcurs a fi un real blestem. Grenouille este purtat prin lume din dorinta de a crea parfumul perfect, iar esenta nu se regaseste in petale de floare, ci persista in cutele de piele ale femeilor tinere si frumoase. Jean-Baptiste isi va urmari victimele in toate colturile Frantei, de la periferii pina in cele mai exclusiviste cercuri aristocratice unde tinarul va reusi sa se strecoare cu usurinta datorita faptului ca prezenta lui fizica nu poate fi perceputa de ceilalti. Convins ca parfumul este cel care asigura identitatea unei fiinte, Grenouille va sacrifica fara mila zeci de femei ca astfel sa se regaseasca pe sine.

Confesiunile unui damnat

“Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva”. Sint cuvintele scrise la inceputul confesiunilor lui Max Tivoli, ce pecetluiesc destinul unui personaj aflat la limita intre omenesc si monstruos. Condamnat sa traiasca in alt mod decit oamenii din jurul lui, sa fie mereu altceva decit il cred cei intilniti in drumul parcurs prin lume, Max este martorul degradarii oamenilor pe care ii iubeste, in timp ce el intinereste cu fiecare zi care trece. Andrew Sean Greer reda intr-un mod magistral zbuciumul interior al unui barbat nascut cu infatisare de batrin de saptezeci de ani. Axa timpului nu este parcursa in modul firesc, iar personajul imbatrineste din punct de vedere spiritual si intinereste fizic. Existenta lui ar putea fi descrisa ca fiind o goana nesfirsita pe urmele femeii iubite. Max cauta sa-i daruiasca toata dragostea de care este in stare, dar frustrarea lui se adinceste atunci cind barbatul realizeaza ca nu ii va fi niciodata alaturi pe deplin. Cel mult poate sa respecte indemnul mamei sale: “Fii ceea ce cred ei ca esti!”. Max Tivoli este un exilat, si pe zi ce trece se instraineaza tot mai mult de chipurile familiare, ajungind chiar sa se indeparteze de sine. Ceea ce ramine permanent in sufletul sau chinuit este dragostea pentru Alice, sentimentul care il elibereaza de fapt si ii reda umanitatea. "Confesiunile lui Max Tivoli" este un roman incintator, ce surprinde zbuciumul si deziluziile unui om condamnat la o permanenta solitudine.